Minunea de a exista...
De fiecare data, în momentul în care suntem supăraţi, ne gândim la răzbunare asupra celui care ne-a făcut rău sau ne gândim la “de ce mie???”.
Înainte de a ne întreba aceste lucruri, nu ar fi bine să ne gândim la: “Mulţumesc (Doamne, sau părinţi sau ce vrem noi) că sunt aici să am parte de toate aceste lucruri.” Chiar dacă acel sentiment nu este tocmai unul plăcut. Viaţa este dură, nu are doar suişuri.
Cel mai bun lucru care l-ai păţit este faptul ca exişti. Dacă nu existai nu puteai să te plângi. Nu ai putea să de bucuri şi nici nu puteai să-i spui partenerului cât de mult îl iubeşti.
Din această cauză sunt de părere că trebuie să mulţumim înainte de a ne gândi la ceva rău.
Trebuie să avem grijă de fiecare minut din viaţa noastră.
Dacă mă întrebai acum 10 ani ce anume vreau cel mai mult. Îţi spuneam că vreau avere. Acum 5 ani, îmi doream înţelegere în familie şi sănătate, iar acum… acum vreau TIMP.
De fiecare dată, seara când mă aşez în pat, meditez asupra zilei trecute. Ce anume am făcut şi ce anume nu am apucat să fac. Cu toate că nu mă pun la somn înainte de 12 noapte şi mă trezesc cel târziu la 6:30… nu am timp să fac tot ce vreau. Iar în zilele în care nu am chef de nimic, ajung să mă urăsc de faptul că am pierdut o zi.
În continuare tind să cred că Dumnezeu a auzit rugămintea mea. Am frică de întuneric, iar din această cauză nu stau cu becul aprins aşa cum acum poate se întreabă câţiva cititori ;), dar îmi stresez memoria făcându-mă să cred că Dumnezeu m-a auzit şi mă va asculta.
DUPĂ MINE ÎNCHIDEM TRAPA. Da… şi poate că şi în acele momente mă voi gândi dacă vreau să iau moarte de mână.
Dacă tu crezi că nu am dreptate, atunci închide ochii şi pentru câteva secunde, doar pentru câteva, gândeşte-te că aceste secunde ar fi ultimele. Întuneric, întuneric, întuneric, întuneric, întuneric, întuneric. Asta este tot ce vezi.
Ai simţit????
Am fost întrebat de multă lume, ce anume trebuiau sa simtă.
Dacă nu ai citit bine sau dacă nu au fost atenți la ceea ce au citit nici nu aveau cum să simtă ceva, dar dacă erau puțin mai atenți… simțeau frica de anu mai fi. Frica de nimic. Cel puțin eu asta am simțit.
Nu vreau să spun că sunt fricos, dar exact cum a fost știrea cu cei doi gemeni care aveau o boală incurabilă, care i-a surzit și urma să orbească.
Nu cred că asta este viață, deci cei doi au luat decizia, după părerea mea, corectă. Dar întrebarea este: după, ei ce au văzut și ce au auzit? NIMIC.
Urmareste-ma pe